M-am cocotat pe fereastra lui Luke, lasandu-l sa se certe in continuare cu Nick, privind soarele de deasupra mea. De multe ori ma gandeam daca toata lumea vede soarele cum il vad eu: o minge de foc nesecata veghind mereu asupra noastra, chiar si cand nu o vedem. Oare cei din cealalta parte a lumii vad la fel soarele rasarind, stralucind, apunand la sfarsitul fiecarei zile de mai? Ei simt aceeasi racoare a diminetiilor de primavara tarzie, adunata de nori si suflata peste sufetele noastre? Cum este viata cand o privesti de pe cealalta a usii? Oare soarele apune inainte sa rasara? Si daca da, cum este apusul soarelui de dimineata, bate si in ferestrele lor asternand simfonii? Oare la ei sunt doua lune pe cer, au si ei stele si stelele cazatoare le implinesc dorintele?
Eu sunt visatoare, creez cat sa inteleg doar eu, nu stiu prea bine ce vreau, in ce cred, zambesc clipelor trecatoare si ma pierd prin transparenta cuvintelor, iubesc fiecare dimineata in care ma trezesc si gasesc soare peste tot, explorez si descopar lumini pe care altii nu le vor simti niciodata. Si totusi, sunt eu in fiecare amintire, in fiecare nota la subsolul unei pagini si fiecare lucru ma defineste in alt fel. Sunt eu, aceleasi ganduri, aceleasi idei, aceleasi idealuri, mai accentuate sau pierdute in timp. Sunt eu, aceleasi vise de hartie, aceleasi rasete, aceleasi lacrimi...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu